ARTICOLE:

30 de instituţii mass-media îşi autoevaluează conţinutul prin prisma dimensiunii de gen

30 de instituţii mass-media din toată țara, inclusiv 10 posturi TV și radio, 10 ziare și agenții de presă și 10 portaluri și site-uri online1 au fost selectate pentru participare în Programul de susţinere a mass-mediei în asigurarea egalităţii de gen, realizat de Asociația Presei Independente (API) cu suportul Programului ONU ”Femeile în Politică”. Timp de opt luni, aceste instituții mass-media vor fi susținute în procesul de autoevaluare și adaptare a conținutului editorial pentru a asigura egalitatea genurilor. Cele 30 de instituţii mass-media au fost selectate de Consiliul de Evaluare a Programului, după un ciclu de traininguri specializate, în cadrul cărora jurnaliștii au învățat tehnici de abordare echilibrată a genurilor în mass-media. În perioada septembrie 2015 – aprilie 2016, redacţiile selectate îşi vor evalua lunar conţinutul editorial din perspectiva dimensiunii de gen, colectând date şi informații specifice privind prezenţa femeilor şi a bărbaţilor în calitate de surse şi protagonişti ai materialelor jurnalistice, contextul prezentării femeilor și alte aspecte relevante pentru determinarea gradului de asigurare a egalităţii genurilor. Consiliul de Evaluare va examina rapoartele instituţiilor de presă şi va elabora recomandări pentru fiecare redacţie privind garantarea echilibrului de gen în activitatea jurnalistică. Din sursele Programului, redacțiile participante vor beneficia de suport financiar pentru efectuarea acestui exercițiu de autoevaluare a conținutului editorial. n cadrul aceluiași Program de susţinere a mass-mediei în asigurarea egalităţii de gen, API urmează să monitorizeze mass-media la tema asigurării echilibrului de gen şi a prezentării femeilor migrante și să desfăşoare un ciclu de dezbateri privind rolul massmediei în demontarea stereotipurilor de gen din societate. Programul este realizat de API, cu susţinerea Programului ONU "Femeile în Politică", implementat de Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitarea Femeilor (UN Women) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundaţia Est-Europeană şi Centrul "Parteneriat pentru Dezvoltare", finanţat de Guvernul Suediei.
Autor: API Articol adaugat la data de 2015-09-14

Promovează tradiţiile romilor la Cimişlia

Tudora Loghin este preşedintele Asociaţiei Romilor ,,CimROM- Andrei Brudaru,, din oraşul Cimişlia. Pe timpuri, în raionul Cimişlia locuiau dinastii întregi de romi muzicanţi, ferari,olari . Amintim doar unele din ele - Baranciuc, Brudaru, Pletescu, Feraru, Duminică, Cazanoi, Căldarari, Bucătaru s.a. Acum în raionul Cimişlia sunt la evidenţă cca 150 de familii de romi, dar, de fapt sunt mai putine, fiindcă au plecat prin lume să lucreze, recunoaşte Tudora Loghin, preşedintele Asociaţie Romilor din Cimişlia. Tudora se mîndreşte cu conaţionalii săi şi spune că majoritatea din ei au muncit şi muncesc cinstit la întreprinderi, iar copii lor-învaţă la şcoală. Pentru a-i integra în societate mai pe larg,Tudora Loghin îndeplineşte şi funcţia de mediator în problemele romilor la primăria or.Cimişlia. Tudora Loghin provine dintr-o dinastie de romi lăutari. Bunelul de pe mamă – Andrei Baraniuc cînta la clarinet, iar cei doi fraţi ai lui – la trompetă şi saxofon. Verişorul lui de pe mamă a fost Ştefan Neaga, numele căruia îl poartă Colegiul de muzică din Chişinău. Bunelul de pe tată – Vasile Brudaru de prin părţile Edineţului- cînta la vioară , tatăl Tudorei – Gheorghe si fratele lui Zaharia – cîntau la ţambal. Apropo, Zaharia era fără o mînă, dar cînta la ţambal ca un virtuos iscusit . Fratele Tudorei –Andrei Brudaru – a fost instrumentist în colictivele ,,Andrieş,, din Hînceşti, “Doina Moldovei”, “Ansamblul “Joc”, şi orchestra de muzică populară “Lăutarii”. Într-un cuvînt, putem vorbi despre o dinastie, o tradiţie de lăutari din rîndul romilor cimişlieni. Asociaţia “CimRom Andrei Brudaru” din Cimişlia, condusă de Tudora Loghin, îşi pune scop să scoată din anonimat tradiţiile romilor, să promovze tinerele talente muzicale. Bucuria ei este nepotul Daniel Loghin, care acum învaţă în clasa a treia la şcoala muzicală din Cimişlia. La întrebarea, dacă el şi-ar dori să cînte precum unchiul său- Andrei Brudaru, în orchestra “Lăutarii”, Daniel a spus foarte îndrăzneţ: “Eu voi face o orchestră nouă, a mea”. Doar oameni ambiţioşi în bunul sens al cuvîntului reuşesc. Tudora Loghin şi nepoţelul ei Daniel fac parte din astfel de promotori insistenţi ai culturii romilor din sudul Moldovei. Acest articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-15

Sindicatele din Cimişlia au faţă femenină

Din 28 de organizaţii sindicale ale raionului Cimişlia , 26 sunt conduse de femei, iar în fruntea Consiliului internaţional al Sindicatelor din raionul Cimişlia este la fel o doamnă – Alexandra Şevcenco. Ea mai este tot odată şi Preşedintele Sindicatelor din Agricultură ,,Agroindsind ’’ din raionul Cimişlia şi Basarabeasca. Alexandra activează pe tărîmul sindical din anul 1992. Pe atunci organizaţia raională număra peste 12,5 mii de persoane. Apoi a venit reformarea gospodăriilor agricole, programul ,,Pămînt ’’şi sindicatele practic s-au destrămat . În anul 1999 din noile SRL-uri agricole s-a format organizaţia sindicala raională care numara peste 9500 de persoane . Cu regret pe an ce trece, numărul sindicaliştilor din agricultură scade. La începutul anului 2014, numărul lor a diminuat pînă la 2000 de persoane- (cca 50% angajati din domeniul Agriculturii) Se aud tot mai des replici, că sindicatele nu ar mai trebui.Viaţa, însă, ne spune altceva. Acum cîţiva ani un colectiv de femei croitorese, care activa la o întreprindere străină , s-a destrămat. Patronii au dat bir cu fugitii , iar lucrătorii au rămas fără leafă , carnete de muncă. Deşi nu erau membri de sindicat, Alexandra Şevcenco s-a inclus în soluţionarea problemei. Potrivit liderului sindical în prezent tot mai des se întîlnesc cazurile de ignorare la plata muncii a adausurilor pentru vechimea în muncă , îndeplinirea incorectă a carnetelor de muncă , încălcarea securităţii muncii s.a Ultima problemă abordată de sindicalişti cimişlieni a fost plata indemnizaţiilor pentru incapacitatea temporară de muncă a femeilor din Agricultură .Cu regret, menţionează Alexandra Şevcenco , problema nu a fost soluţionată definitiv.. La nivel de teritoriu, spune preşedintele consiliului interramural Teritorial al sindicatelor, se munceşte asupra Modificării Convenţiei teritoriale pentru urmatorii 4 ani în raionul Cimişlia , unde va fi stabilit şi salariul minim pentru angajaţi, în special, pentru cei care vor fi membri ai sindicatului. Parodoxal, dar în lupta pentru apararea drepturilor angajaţilor în mişcarea sindicală la Cimişlia s-au angajat mai mult femeile. Să fie ele oare mai puternice ca bărbaţii ? Acest articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-15

Femeia care ne-a readus memoria neamului .

Anastasia Balmuş, Preşedintele Asociaţiei obşteşti,Societatea istorică ,,Ştefan cel Mare şi Sfînt ,, din oraşul Cimişlia , ultimii 3 ani din activitatea sa, i-a consacrat descoperirii istoriei adevărate a neamului din perioada 1940 - 1949. Această activitate s-a încununat cu inaugurarea în august 2013 la Cimişlia a monumentului consacrat victimilor represiunilor staliniste din perioada 1940- 1949. Potrivit estimărilor în această perioadă au avut de suferit peste 13 mii de cetăţeni doar din raionul Cimişlia. În primul val al deportărilor -1941 –au fost deportaţi din raionul Cimişlia 360 de persoane, în al doilea val – 1949 – peste 850 de persoane. Mulţi din ei au murit pe pămînturile straine , iar noi cunoaştem despre ei- părinţii şi buneii noştri - aproape nimic. Pe timpul foamei numai din raionul Cimişlia au decedat circa 6000 de cetăţenii. Pentru edificarea monumentrului represiunilor din Cimişlia au fost cheltuiîi cca 250 mii lei. Majoritatea mijloacelor băneşti au fost cheltuite de la cetăţenii, mai puţin din bugetul local. Aceste cifre sunt încă incomplete, în rezultatul cercetorilor de arhivă numărul celor pătimiţi de pe urma regimului stalinist creşte. Sunt descoperite noi file groaznice din istoria neamului din acea perioadă .Dna Anastasia Balmuş timp de 3 ani de zile cercetează prin arhiva documentele timpului, dar principalele surse de informaţie rămin , totuşi , martorii oculari ai evenimentelor care pe au ce trece pleacă din viaţă fără a reuşi să transmită mărturisirile generaţiei tinere. Din acest considerent , dna Anastasia Balmuş, a hotărît să tipărească o carte cu aceste mărturii.Cartea deja este pregătită pentru tipar. De ce anume ,Anastasia Balmuş s-a apucat să ne reintoarcă memoria neamului?.Această întrebare îşi pun mulţi cimişlieni. Într-adevăr, dna Balmuş nu e istoric de profesie. A absolvit Universitatea Tehnică din Moldova . În decursul anilor a lucrat la combinatul de Producere a conservelor din Cimişlia, secţia conservari a gospodăriei agricole locale , în funcţii din cadrul Comitetului executiv raional Cimişlia, dar dorinţa de a cunoaşte trecutul i-a fost proprie totdeauna. Şi mai e ceva, spune dna Balmuş .Din necunoaştere a istoriei , ea personal a participat prin anii 70 la organizarea trimiterii conlocuitorilor la muncă şi trai în Rusia – regiunea Habarovsc, Cita. Activa pe atunci ca împuternicit al Comitetului de Stat pentru muncă în raionul Cimişlia. Acum, după mai mulţi ani , reflectînd asupra trecutului , dumneaei crede că are şi o datorie morală de-a mărturisi lumii istoria adevărată a neamului , pentru ca alţi tineri, necunoscînd-o, să nu repete greşelile părinţilor. Doamna Anastasia Balmuş spune că deşi e la pensie, timp nu-i mai ajunge, nici pentru cei doi nepoţi – Gabriel şi Nicoleta de 3 anişori, nici pentru florile din grădină şi ghiveci, pe care le adoră. Pasiunea vieţii acum este de a reuşi să transmită tinerii generaţii adevarata istorie a neamului. Acest articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-15

Voluntară din SUA , îndrăgită de cimişlieni

Voluntara din Corpul Păcii SUA, Natasha Guenova ese cunoscută de majoritatea cimişlienilor drept o fire energică, care îndeamnă locuitorii oraşului la multiple acţiuni de voluntariat în folosul comunităţii. Deşi se află în oraşul Cimişlia doar de 2 ani, a reuşit să se împrietenească cu mulţi tineri din cadrul ONG-urilor locale. Cu sprijinul nemjlocit al ei au fost scrise mai multe proiecte în cadrul primăriei oraşului Cimişlia, CR Cimişlia, ONG-urilor locale, Media TV Cimişlia , ş.a. Cimişlienii păstrează în memorie participarea activă a Natashei la realizarea în decembrie 2012 a proiectului “Dăruieşte o floare oraşului tău”, implimentat de ONG “ Pro Cimişlia”. La iniţiativa voluntarei, s-a iniţiat în iulie 2013 un proiect de amenajare a unui loc de odihnă în scuarul copilăriei din centrul oraşului Cimişlia, cu masă şi scune, lădiţe pentru colectarea deseurilor separate. În viitorul apropiat, aici urmează a fi construit şi un acoperiş de şindrilă în stil rustic. Aici se vor aduna tinerii şi adulţii pentru a discuta, a juca şah, a servi bucate. În parc, Natalia, a sădit personal un brad, procurat din banii proprii. Visul său este ca pe viitor cimişlienii să marcheze sărbătoarea de Noul An în jurul acestui brad şi să nu mai taie alţii. Cu numele Nataliei este legat în Cimişlia şi plantarea în Cimişţlia a unui soi de iarbă veşnic verde- Monkey Gras- în traducere din engleză-iarba maimuţei- adusă în Moldova special din SUA. În iunie 2013 la aniversarea de 20 ani a miscarii de Voluntariat în Moldova, Corpul Păcii din SUA, colegii Nataliei au muncit alături de cimişlieni la amenajarea parcului din Cimişlia. În prezent în oraş este organizat un cerc al copiilor pentru amenajarea oraşului în mod durabil. Mulţi din locuitorii or.Cimişlia o asociază pe Natacha Guenova cu activităţiile şi proiectele de salubrizare şi înverzire a urbei.Printre cei care s-au adresat ei sunt –Luminiţa Netedu, privind amenajarea centrului orasului , Tatiana Sîrghi privind plantarea florilor la Centrul social local,,Casa Speranţei,, Sergiu Andronache privind amenajarea unui spatiu pentru jocul copiilor de la bloc s.a. Recent , de sprijinul Nataliei s-au bucurat şi copiii de la Casa de Cultură Cimişlia. Prin Corpul Păcii şi programul USAID s-a obţinut un proiect de incadrare a copiilor în acţiunile culturale în volum de 3,5 mii dolari SUA. Aici pentru ei va fi construit şi un grup sanitar contemporan. Scopul principal al aflării sale în Moldova , Natacha il defineşte drept promovarea păcii prin prietenie. Ea ajută localnicilor să implimenteze în viaţă acţiuni pentru comunitate, face cunoştinţe cu tradiţiile din SUA şi cele locale. Cel mai mult Nataliei i-a placut în Moldova oamenii, comunicarea , vinul şi bucătăria tradiţională moldovenească. În acest an misiunea ei de voluntar se încheie în Moldova, dar Natalia doreşte să mai prelungească activitatea pentru un an. Îi dorim să reuşească în această intenţie. Acest articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

Femeia şi sportul

Nadejda Cicati , directorul adjunct al şcolii sportive din oraşul Cimişlia toată viaţa şi-a dedicat-o sportului. După absolvirea tehnicumului de cultură fizică şi sport, iar apoi şi a facultăţii educaţie fizică a Institutului Pedagogic Ion Creanga din Chişinău şi-a început cariera de profesor la Societatea Sportivă ,, Moldova,, din oraşul Tiraspol. Apoi timp de 15 ani a activat la Şcoala Profesională Cimişlia , iar din anul 2000 şi pînă în prezent exercită funcţia de director adjunct al Scolii sportive Cimişlia. Este responsabilă de procesul de instruire, elaborează planul de acţiuni şi competiţii sportive în cadrul instituţiei. Scoala dispune de secţii sportive la judo, baschet, volei, gimnastică sportivă, lupte libere şi 11 secţii sportive în 10 sate ale raionului Cimişlia. Anual aici se desfăşoară 10-13 competiţii de nivel regional şi naţional. Nadejda Cicati este antrenor la baschet în cadrul şcolii sportive. Discipolii ei, elevii de la liceele Ion Creangă şi Mihai Viteazul din Cimişlia se regăsesc printre cei mai buni sportive dîn raion. Pentru contribuţie deosebită în promovarea şi dezvoltarea culturii fizice şi a sportului Nadejda Cicati a fost premiată cu Diploma CR Cimişlia la ,,Gala Sportivilor,, ediţia 2012 şi 2013. Nadejda Cicati exercită şi multe funcţii obşteşti. Este membră a Asociaţiei Republicane ,,Femeia şi Sportul,, în cadrul Comitetului Naţional Olimpic din Moldova. Asociaţia promovează femeile în sport, participarea femeilor în luarea deciziilor în organelle de conducere ale sportului naţional , răspîndirea stilului de viaţă sănătos. Nadejda Cicati este lider al Proiectului Scoala de Fotbal Distractiv, implimentat de Federația Moldovenescă de Fotbal şi organizaţia neguvernamentală din Copenhaga, Danemarca. Datorită acestui proiect sute de copii au îmbrăţişat jocul de fotbal în raionul Cimişlia. Femeia şi sportul este o armonie perfectă şi acest lucru este confirmat mai mult de trei decenii de profesoara Nadejda Cicati din oraşul Cimişlia .Noi performanţe şi noi speranţe în sport şi educaţia fizică , doamna Cicati ! Aceast articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

Cea mai aşteptată fiinţă

Pentru 10 persoane – beneficiare de serviciile sociale din oraşul Cimişlia, lucrătorul social Anastasia Alexandreanu este cea mai aşteptată fiinţă din lume. Ei nu au pe nimeni mai aproape în viaţa lor, sunt singuratici, în vîrstă de la 60 pînă la 90 de ani , unii invalizi de grupa 1 şi 2 . Anastasia serveşte sectorul Spitalului Raional, centrului oraşului Cimişlia şi, parţial, Şcolii Profesionale. De 2-3 ori pe săptămînă ea îi vizitează la domiciliu. Le procură medicamente, îi ajută în igiena personală, îi sprijină în prepararea bucatelor, iar pentru unii le aduce hrana de la cantina socială din oraşul Cimişlia. Un spijin esenţial pentru bătrîni este şi asigurarea plăţii lunare pentru ei a facturilor comunale, însoţirea lor la primirea compesatiilor şi îndemnizaţilor sociale. Acum în primăvară grijile lucrătorilor sociali sporesc. E nevoie de făcut ordine, curăţenie prin ogradă, curte, apartamente, de prelucrat loturile de teren. Un aspect aparte în relaţiile cu beneficiarii, susţine Anastasia Alexandreanu, este suportul moral al bătrînilor, relaţiile cu rudele. Uneori e nevoie de ore întregi de a discuta cu ei. Deşi sunt la o vîrstă înaintată au nevoie de informaţii, îşi expun opinia şi doresc să comunice, să fie ascultaţi. Anastasia Alexandreanu deja de 8 ani, activează în calitate de lucrător social, în oraşul Cimişlia,. În acest răstimp a văzut multe suferinţe ale bătrînilor. La cei 40 de ani ai ei, este o fire plăpîndă şi arată destul de energică, are o inimă mare pentru cei din jur. Plus la toate acestea, Anastasia, are în familie şi 4 copii, dintre care 2 sunt invalizi. La fel şi soţul Dumitru are grupă de invaliditate. În pofida acestor greutăţi, Anastasia este o fire optimistă, cu zîmbetul pe faţă şi se descurcă în toate. Anastasia Alexandreeanu este un adevărat exemplu de familie, care înfruntă toate greutăţile vieţii şi rămîne aşteptată cu nerăbdare acasă şi la serviciu. Aceast articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

Înconjurată de flori

Irina Şveţ din satul Gura Galbenei, Cimişlia şi-a legat destinul de creşterea florilor. La început au fost florile din grădină. După vre-o 4 ani s-a lăsat de ocupaţie, dar nu pentru mult timp. Au trecut deja 5 ani de cînd florăreasa a revenit la creşterea florilor în ghiveci- petunii, sulfine, crizanteme şi altele. Şi-a construit şi o seră, iar prin luna aprilie deja poate vinde flori în ghiveci la piaţă. Este o afacere bună, susţine Irina, dar necesită multă muncă. Florile decorative cultivate nu se vor dezvolta dacă ne zgîrcim la spaţiu sau dacă le udăm prea mult. Ca să creşti flori, susţine Irina, trebuie să ai şi o inimă mare. Trebuie să respecţi şi tehnologia – loc luminos, temperatură adecvată,sol drenat,, îmbogăţit cu îngrăşăminte şi, principalul, sămînţă de calitate. Seminţele de la piaţă nu prea fac faţă, afirmă Irina. Un aspect aparte al creşterii florilor este combaterea bolilor la plante- făinaria, păianjenişul şi putregaiul cenuşiu, dar şi combaterea dăunătorilor- păduchii şi puricii de frunze. Irina Şveţ o vinde producţia crescută la piaţa din localitate şi din oraşul Cimişlia. Uneori cumpărătorii vin şi acasă după flori. Loturi mai mari de ghiveciuri cu flori sunt realizate către administraţiile locale publice, instituţii şi organizaţii din teritoriu. În cei peste 10 ani de cultivare a florilor Irina Şveţ nu a beneficiat nici de un grant sau proiect, dar a auzit că astfel de suporturi sunt. Din acest motiv a trecut cursuri în cadrul seminarului „Acces la finanţare pentru femeile rurale”, organizat de Centrul Contact şi Agenţia de dezvoltare Regională Sud. Să fii înconjurată de flori- este visul fiecărei femei. Pentru Irina Şveţ acest vis a devenit viaţa ei. Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia-Rîbniţa: Un pod informaţional”, finanţat de Uniunea Europeană şi cofinanţat şi implimentat de UNDP Moldova.
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

Anişoara Prisăcaru – o sărbătoare a cîntecului de la Cimişlia

Cînd vorbim de oraşul Cimişlia, de tradiţiile şi cultura acestul meleag, pronunţăm cu mîndrie şi numele Anişoarei Prisăcaru, interpretă de muzică populară din partea locului. Aproape trei decenii vocea ei ne aduce sărbătoare în viaţa de fiecare zi.. Cîntecul şi numele ei au trecut demult hotarele Cimişliei. Interpreta a cîntat alături de asemenea renumiţi artişti de muzică populară, precum Mihai Ciobanu, Ioana Căpraru, Igor Rusu ş.a. A cîntat la Gala Concerte cu orchestrele „Lăutarii”, „Folclor”, „Ghiocel”. În prezent evoluiază în ansamblul de muzică populară „Rapsozii Cimişliei”. Anişoara Prisăcaru ne-a reprezentat cu brio la diferite concursuri naţionale şi internaţionale. Menţionăm doar unele din ele- Festivalul Concurs „Tamara Ciobanu” (ediţia VII) –Premiul doi, Concursul „Nicolae Sulac” (ediţia I)- Premiul trei, Festivalul Tradiţiilor Naţionale (ediţia I) Sibiu, România- Premiul de Excelenţă. Cîntecele din repertoriul Anişoarei Prisăcaru sunt difuzate deseori la Media TV şi Radio Media Cimişlia, în cadrul emisiunilor muzicale la Radio Moldova şi postul de televiziune Moldova 1. Înterpreta Anişoara Prisăcaru îşi trage rădăcinele din satul Chişcăreni, Sîngerei. Poate din acest considerent primul CD a şi fost lansat acum cîţiva ani cu genericul „Satul meu, grădină dragă”. Aici se regăsesc cîntecele „Cinci am fost în grija mamei”, „Viaţa omului”, „Ai plecat, Ioane” ş.a. În anul 2013 interpreta a mai lansat trei cîntece noi. Este vorba de „Am în casă două flori”, „Toate mamele-s cu dor”, „Azi e nuntă mare-n sat”. Pentru anul 2014 Anişoara Prisăcaru preconezează să înregistreze încă trei cîntece noi- „Cu dor de nepoţele”, „Drumule, m-ai dus în lume” şi „Tinerică am plecat”. La aranjamentul acestor piese lucrează cu prietenul de familie Vlad Serbuşcă, dirijor la Orchestra de muzică populară „Plai Moldovenesc”. Mai are Anişoara Prisăcaru un vis- să realizeze un videoclip cu cele două nepoţele ale sale- Victoriţa (10 anişori) şi Andrea (7 anişori). Este vorba de un Colind. Să-i urăm interpretei succese în realizarea viselor, iar vocea şi cîntecul ei să ne facă sărbătoare fiecare zi din viaţa noastră. Acest articol este publicat în cadrul proiectului „Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia-Rîbniţa: Un pod informaţional”, finanţat de Uniunea Europeană şi cofinanţat şi implimentat de UNDP Moldova.
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

Un destin consacrat ocrotirii sănătăţii

Stepanida Pierciun din satul Gura Galbenei, Cimişlia şi la cei 72 de ani impliniţi, rămîne a fi doctorul sătenilor. Născută la 14 octombrie 1941, de sărbătoarea Acoperimîntul Maicii Domnului, precum afirmă eroina noastră, toată viaţa a fost ocrotită de Maica Domnului, iar ea, la rîndul ei, si-a consacrat soarta Ocrotirii Sănătăţii. Am intilnit-o la Centrul Medicilor de Familie din Gura Galbenei, deschis la sfirsitul anului 2013, pentru acordarea serviciilor medicale locuitorilor satului si localităţilor din vecinătate. Era la fel de optimistă şi sociabilă, precum o cunoşteam încă din copilăria mea. Am profitat de ocazie şi i-am adresat cîteva întrebări Dnei Stepanida Pierciun, medic emerit al Republicii Moldova, decorată cu ordenul Drapelul Roşu de Muncă, pentru cei peste 40 de ani consacraţi Ocrotirii Sănătăţii oamenilor de la sate. - Dna Perciun, Vă mai amintiţi primii paşi în profesia de medic? - Activitatea de medic am început-o în satul Gura Galbenei în anul 1965, după absolvirea facultăţii de medicină. La început aveam la patronare peste 150 de copii cu vîrsta de pînă la 1 an. Apoi numărul lor a crescut pînă la 250 cînd am început să servesc şi oficiile din localitîţile învecinate. - Puteţi compara condiţiile de activitate de atunci şi acum? - Vreţi să spuneţi că atunci era mai rău? Nici într-un caz! Poate era mai greu cu înzestrarea tehnică, asigurarea cu cadre, dar în rest, munceam cu dăruire de sine. Am pus pe picioare toată infrastructura medicală din sat. Am format secţia de copii cu 15 paturi, de maternitate – cu 5 paturi, de terapie cu 5 paturi şi alte servicii. - Spuneaţi că nu ajungeau medici . Cine atunci gestionau aceste servicii? - Astăzi la Centrul Medicilor de Familie din Gura Galbenei, care s-a deschis nou, activează 18 persoane, inclusiv 3 medici. Pe timpuri, însă, noi eram cîţiva specialişti doar. Dacă acum la un medic revine 1200 de locuitori, apoi pe atunci, eu în calitate de medic, serveam peste 12 mii de locuitori din toate satele în ansamblu. Patronam cca 4 mii de copii. - Şi unde sunt aceste secţii ale fostului spital din Gura Galbenei? - Prin anii 1995-1996 au fost închise toate. A rămas doar serviciul de ambulatoriu. Am fost şi eu nevoită după aceasta să iau calea pribegiei la muncă în Israel vre-o 2 ani. La început îngrijeam de un bolnav la pat, dar nu am rezistat mult. Eu sunt deprinsă să comunic, să mă aflu în mişcare totdeauna. Am trecut la serviciul de curăţenie pe adrese. - Aţi revenit, totuşi la profesie? - După anul 2008 am lucrat la sanatoriul Constructorul din Chişinău, sectorul Botanica. Acum mă gîndesc dacă voi fi solicitată iarăşi la Centrul Medicilor de Familie din sat, poate voi fi încă de folos. Medicii rămîn toată viaţa medici. - Şi totuşi dragostea de medicină aţi purtat-o toată viaţa. Aţi transmis acestă dragoste cuiva? - Desigur. Din satul Gura Galbenei avem crescuţi mai mult de 15 medici, inclusiv feciorul meu- Andrei, care a fost într-o clasă cu actualul primar de Gura Galbenei, Victor Stînă. În prezent Andrei lucrează în oraşul Haifa, Israel. Este anestiziolog- reumatolog, iar feciorul lui îşi face studiille la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie. - Ceilalţi copii au urmat-o pe mama în profesia de medic? - Feciorul Vladimir este inginer în industria petrolului. A absolvit facultatea de la Ploieşti, România. Acum lucrează în Irac. Fiica Natalia a absolvit facultatea de limbi străine (franceza) şi locuieşte în Franţa. Am 2 nepoţele de la ea. Astăzi, acasă în Gura Galbenei am rămas în doi cu soţul, Andrei Dionisie Perciun, care pe vremuri a fost si economist, şi preşedinte de colhoz, şi primar al localităţii. Dna Stepanida Perciun se poate socoti o persoană împlinită în viaţă- are un destin, care şi l-a consacrat pe deplin ocrotirii sănătăţii, în special , celor din satul Gura Galbenei. Mulţi ani, Dna Stepanida Perciun, medic- emerit al Republicii Moldova! Aceast articol a apărut în cadrul proiectului ”Susţinerea Măsurilor de Promovare a Încrederii”, „Cimişlia –Rîbniţa: un pod informaţional” finanţat de Uniunea Europeană şi co-finanţat şi implimentat de UNDP Moldova - ”Istorii de succes ale femeilor”
Autor: Natalia Mogîldea Articol adaugat la data de 2014-04-14

СИНИЦА В РУКАХ

Семнадцать шагов по винтовой лестнице, и ты оказываешься в уютное зале. Маленькие столики под чистыми скатертями. Нарядные шторы на огромных окнах. Тихая музыка. Аккуратная стойка бара. Для любителей романтики – уголок в стиле «ретро»… Хорошее настроение посетителей этого кафе, появившегося в центре города совсем недавно, обеспечивают семь человек. Руководит маленьким коллективом нового предприятия общественного питания рыбничанка Светлана Регентовская. История о том, как она «поднимала» своё дело – наглядное пособие для тех, кто хочет заняться предпринимательством, фактически не имея ничего, кроме желания изменить собственную жизнь. – Прежде я не занималась бизнесом, – рассказывает Светлана. – Но у меня всё же было представление о том, что такое собственное предприятие. Так случилось: после развала СССР пришлось работать на частников. Была поваром, ресторатором, бухгалтером… И, наблюдая, что называется, изнутри за тем, как предприниматели вели свои дела, в какой-то момент поняла: я тоже могла бы… Первым шагом на этом пути стала для Светланы учёба. Два года назад она узнала, что в Приднестровье начинает работать программа развития ООН по поддержке малого бизнеса – прочла об этом в газете. В рамках ПРООН в Рыбнице открылась школа бизнеса, куда и пришла будущая предпринимательница. Итогом стал собственный бизнес-план – открытие кафе. Но одно дело – проект, и совсем другое – его воплощение. На то, чтобы теория стала фактом, Светлана потратила больше года. – Пришла я в архитектурный отдел, – вспоминает она. – Мне там сказали: нужен согласованный проект. А где его взять? С чего начать? Спасибо Порфирию Якимовичу Николаю – заведующему отделом питания из центра гигиены и эпидемиологии. Он единственный подошёл неформально – объяснил, какие конкретно разрешения и согласования потребуются. И я пошла с его списком по инстанциям… На то, чтобы выполнить все формальности, Светлана потратила пять месяцев. Только заявление на имя главы госадминистрации пришлось трижды писать. На старте – Тамаре Киливник. Потом дважды – на имя Татьяны Туранской. Сначала – как новому руководителю. Второй раз – потому что выяснилось: есть ошибочка… И каждый раз: на рассмотрение – месяц… Были и другие трудности. К примеру, в пакет документов должны входить нотариально заверенные заявления обитателей округи о том, что они не возражают против открытия кафе. И такие бумаги Светлана подготовила. Но спустя какое-то время две бабули, живущие в доме по соседству, забеспокоились, что посетители кафе станут ходит в их подъезд «по нужде» и вообще – нарушать порядок… Пришлось делать в Тирасполе экспертизу проектной документации. И проводить исследования возможного уровня шума. Специалисты подтвердили: открытие кафе не нарушит никакие установленные нормы. Однако даже после этого разрешительные документы на строительство остались не подписанными – по непонятной причине проект «застрял» у главного архитектора (теперь уже бывшего). Между тем лето близилось к концу. Оттягивать стройку уже было нельзя. Так что Светлана на свой страх и риск начала реконструкцию предназначенного для кафе помещения. И «получила по рукам» – главный архитектор города собственноручно написал жалобу на самовольное строительство. По этой жалобе пришли инспекторы госнадзора. Отклонений от проекта не обнаружили, но формальное нарушение зафиксировали – проект ведь всё ещё был на согласовании. И Светлану оштрафовали на 2,5 тысячи рублей. Однако, как говорится, нет худа без добра. Очень скоро после этой «истории» с нарушением власти выдали наконец-то официальное разрешение на сдачу объекта в эксплуатацию. – СОВСЕМ нетрудно понять, почему у нас даже очень хорошие бизнес-планы так и умирают на бумаге, – замечает моя собеседница, вспоминая свой путь на предпринимательском поприще. – Слишком много сил нужно для того, чтобы воплотить их в жизнь. А ведь малый бизнес сталкивается не только с большими административными барьерами, но ещё и с огромными финансовыми затратами… Финансовая сторона собственного дела – тема для отдельного разговора. Что делать, если нет своих капиталов или накопленной суммы не хватает? Ответ напрашивается сам собой – нужно искать инвестора. Но не каждому начинающему бизнесмену везёт встретить человека, готового рискнуть своими деньгами… Светлане в этом плане повезло. Она нашла партнёра, которому идея с кафе показалась привлекательной. Однако траты, связанные с преодолением административных барьеров, стали непредвиденным тормозом. А траты эти вряд ли можно назвать незначительными. Документация, например, обошлась в 250 долларов. Столько же ушло на штраф. За экспертизу пришлось уплатить 300 долларов. И это далеко не полный список расходов, без которых воплощение бизнес-проекта в реальность было бы просто невозможно. – По моим подсчётам, – размышляет Светлана, – чтобы в нашем городе поставить на ноги своё дело, нужно иметь порядка двадцати тысяч долларов. И тем, кто не нашёл инвестора, приходится нелегко. Ведь для начинающего предпринимателя взять кредит в банке – это не реально. Почему? А отдавать как, если только на открытие уходит год. И всё это время – только расходы… То, что новый бизнес не сразу становится доходным, понимают даже далёкие от предпринимательства люди. Естественно, на это не рассчитывают те, кто подходит к открытию своего дела взвешенно – то есть разрабатывают бизнес-план. По проекту Светланы, например, кафе должно стать прибыльным лишь через год работы. А с момента его открытия прошло только три месяца. И дела у нового предприятия идут неплохо: появились свои постоянные посетители, круг клиентов расширяется. Тем не менее пока ещё не хватает доходов, чтобы покрыть хотя бы текущие месячные затраты: на аренду, товары, налоги, зарплату, коммунальные услуги… – Деньги нам, конечно, нужны, – делится своими заботами глава молодого предприятия. – Но мы учитываем финансовые возможности рыбничан, а потому «держим» доступные цены. Ведь синица в руках лучше, чем журавль в небе… Вопреки всем трудностям Светлана не унывает и верит в свой успех. А полученный «опыт становления» считает прививкой, которая поможет выжить в условиях нашей рыночной экономики. ТАКАЯ вот история со счастливым концом. Сегодня она – скорее исключение, чем правило. Но власти обещают, что сделают всё возможное для устойчивого развития в нашем городе и районе малого и среднего бизнеса. В частности, упростят не только любые формы согласования документов (разрешений, заключений, решений, свидетельств), но также контроль и надзор за предпринимательской деятельностью. Данная статья появилась в рамке проэкта «Чимишлия-Рыбница: информационный мост” Программа ЕС -ПРООН «Поддержка мер по укреплению доверия" в рубрике “Истории успеха женщин”
Autor: Татьяна Обер Articol adaugat la data de 2014-04-11

ОПТИМИСТКА

Ирина Кондря – женщина ещё совсем не пожилая, но она уже 20 лет на пенсии – по инвалидности. И хотя таких, как она, принято причислять к категории социально незащищённых граждан, сама Ирина не считает себя беззащитной. Она убеждена: если рук не опускать, то правды и справедливости всегда можно добиться. И даже – одолеть бюрократию и чиновничью волокиту. – Оптимистка, что ли? – насмешливо усмехаются мало знакомые с ней люди. – Оптимистка! – восхищаются те, кто её знает получше. Ирина не спорит ни с теми, ни с другими. Она просто поступает так, как считает нужным. И, по возможности, помогает другим поверить в себя, справиться с обстоятельствами, которые, на первый взгляд, кажутся непреодолимыми. Кстати, помогать людям – это у Ирины, как говорится, от природы. Потому и профессию когда-то она выбрала соответствующую – массажист. Как сама говорит, чтобы людей на ноги поднимать. И 15 лет работала по этой специальности несмотря на собственные недуги – астму и больные почки. Причём вопреки неважному здоровью всегда умела радоваться жизни. В 1987 году вышла замуж. Родила мужу сначала дочку, а через три с половиной года – сына… Кстати, сразу после замужества Ирина встала в льготную очередь на квартиру – как астматик. Потому что жила в то время в тесноте – в 9-метровой комнатушке. Жильё это досталось ей в подарок от брошенной родными детьми старушки, за которой Ира несколько лет ухаживала по доброте душевной. А после рождения сына стало ясно – квартира нужна побольше. Потому что мальчик родился инвалидом. И самой Ире дали группу – астма обрела тяжёлую форму. Но годы шли. Менялись главы госадминистраций. Но жильё Ире никто из них даже не обещал. Руководители местных органов власти только разводили руками – мол, где взять тебе квартиру, если после развала СССР ничего не строится? А Ирины дети между тем достигли совершеннолетия. И 5 лет назад женщина твёрдо решила: «Хватит отговорок!» Сама нашла в городе 5 пустующих квартир и подала на власти в суд – за нарушение жилищного законодательства. А заодно и свою знакомую, у которой тоже был ребёнок-инвалид, настропалила поступить так же… Судебное разбирательство длилось долго – дело дошло до Верховного суда. И в прошлом году местные власти выделили Ириной семье квартиру. Правда, нежилую – после пожара. И маленькую – всего 40 квадратных метров. Получила квартиру и Ирина подруга по несчастью – та, у которой ребёнок-инвалид. Причём этой женщине повезло больше – ей досталась вполне жилая двухкомнатная малосемейка. Не хоромы, конечно, но всё же... Многие успокоились бы, одержав такую победу над бюрократией. Но – не Ира. Она снова пришла в госадминистрацию «по жилищному вопросу». – Мы получили слишком маленькое жильё, – сказала она. – К тому же по закону мой сын имеет право на отдельную жилплощадь как инвалид детства. Поэтому предупреждаю: я буду добиваться ещё одной квартиры... И добивается – уже собрала пакет необходимых документов, обратилась к адвокату… – А ведь вполне возможно, что добьётся, – считают все её знакомые. – Потому что верит в справедливость… Оптимистка… Данная статья появилась в рамке проэкта «Чимишлия-Рыбница: информационный мост” Программа ЕС -ПРООН «Поддержка мер по укреплению доверия" в рубрике “Истории успеха женщин”
Autor: Татьяна Обер Articol adaugat la data de 2014-03-11

МАМА

У рыбничанки Натальи Васильевны Чернышёвой двое сыновей. А было – трое… До своего 17-летия её старший мальчик, Владик, не дожил буквально несколько месяцев. Трудно представить, что пришлось пережить матери, потерявшей ребёнка. Но она считает, что просто не имеет права падать духом. Потому что она – единственная опора своей маленькой семьи. Так уж получилось в жизни… Владика не стало – в августе 2012 года. Его появление на свет было трудным – мальчик получил родовую травму. Кроме того, у новорождённого оказалась болезнь Дауна. Диагноз ребёнку поставила детский невропатолог, которая осматривала его после выписки из роддома. И для матери этот разговор с врачом стал настоящим ударом. Для отца ребёнка – тоже. Однако, как выяснилось позже, для него врачебный вердикт не был неожиданным. Мужчина знал, что носит «дефектный» ген, поскольку один из его близких родственников тоже страдал от этого недуга. – Мы должны отдать ребёнка в Дом малютки, – заявил Наталье Васильевне муж. И она прогнала человека, способного бросить своего больного сына. Кишинёвские генетики, которые консультировали маленького пациента и его маму, сказали, что Наталья Васильевна могла бы иметь здоровых детей. Но женщина многие годы даже не пытались построить новые отношения – боялась. И только когда Владику было пять с половиной лет, решилась… К сожалению, родители её избранника были вовсе не рады невестке с таким «приданным». Так что до свадьбы дело так и не дошло. То есть с официальной точки зрения Владик с мамой так и остались «друг с другом». Но на самом деле в их жизни произошли серьёзные изменения. В гражданском браке Наталья Васильевна родила ещё двух сыновей – Володю (ему сейчас 11 лет) и Диму (ему недавно исполнилось семь). Рождение братьев стало большой радостью для Владика. И положительные эмоции в буквальном смысле слова помогли ему встать на ноги – свои первые в жизни шаги больной мальчик сделал вскоре до рождения Володи. Было ему тогда уже 7 лет. Это достижение ребёнка, от рождения страдающего вывихом бедра, даже врачи назвали чудом. Но, увы, на этом чудеса закончились. Владику не удалось преодолеть другие проблемы со здоровьем. А их оказалось более чем достаточно – со временем выяснилось, что у мальчика плохо работают сердце и лёгкие… В 14 лет у Владика практически отказали внутренние органы, но он тогда выжил – спасло переливание крови. Два года спустя он стал резко терять зрение. Кроме того у мальчика появились признаки эпилепсии. В результате всех этих сбоев организм ребёнка настолько ослаб, что Владик слёг. И полтора года не вставал с кровати. Поэтому не мог обходиться без маминой помощи. Так что Наталья Васильевна почти не выходила из дому – только в случае крайней необходимости, когда с бытовыми проблемами Володя и Дима не могли справиться самостоятельно. А кроме как на маму в таких случаях братьям рассчитывать было не на кого – после того, как Владик стал лежачим инвалидом, Наталья Васильевна рассталась со своим гражданским мужем… – Ничего, я выдержу, – бодро улыбаясь, отвечала она всем, кто выражал ей свои соболезнования по поводу опять не сложившейся личной жизни. – Я ж трёхжильная. Ведь у меня трое сыновей! Хотя, если честно, чаще всего улыбаться многодетной матери-одиночке приходилось через силу. Потому что жизнь этой семьи даже с натяжкой нельзя было назвать лёгкой. Вчетвером они ютились в квартире, жилая площадь которой всего 22 квадратных метра. Ту комнату, что побольше, отдали Владу. А Наталья Васильевна с двумя сыновьями обитала в девяти с половиной «квадратах». Хотя много лет была в «инвалидной» очереди на жильё первой. Между тем невольная скученность пусть даже близких людей была смертельно опасна для Владика. Поскольку иммунитет мальчика погиб из-за большого количества лекарств, которые он вынужден принимать с рождения. А как было не принимать, когда уровень гемоглобина в крови падал до сорока единиц? Это в три раза ниже нормы. Причём покупка лекарств была для Натальи Васильевны тоже нелёгким делом. Потому что месячный бюджет семьи состоял из трёх детских пособий, пенсии Влада и доплат к ней. Сумма получалась настолько мизерной, что в наши дни прожить неё вчетвером можно назвать подвигом. Тем более, что государство перестало доплачивать родителям, ухаживающим за ребёнком-инвалидом. И льготы при оплате коммунальных услуг в соответствии с принятыми поправками к закону полагаются только ребёнку-инвалиду и тому, кто за ним ухаживает. То есть младшие сыновья Натальи Васильевны должны были «платить» за «коммуналку» в полном объёме. КОНЕЧНО, если бы женщина могла устроиться на работу, сводить концы с концами ей было бы значительно проще. Но максимум, что она могла себе позволить при таком больном ребёнке, это, образно выражаясь, поднести кому-то сумку. И то – при условии, что это, как говорится, по пути. Так что иного гарантированного дохода, кроме денег, выплачиваемых государством в качестве пенсий и пособий, у этой семьи нет. – Ну, конечно же, лучше быть богатым и здоровым, чем бедным и больным, – пыталась шутить Наталья Васильевна. Только горько звучат её слова. Ведь в таком бедном государстве, как Приднестрлвье, семьям, в которых есть тяжёлые инвалиды, помимо чисто финансовых трудностей приходится сталкиваться с множеством других проблем. Например, инвалиды-колясочники, живущие «на этажах», свою квартиру не покидают. Ведь каждая прогулка такого человека превращается в настоящую муку для него самого и его близких. Другой пример государственной «близорукости», когда речь идёт о социальной поддержке инвалидов. Жильё «на верхотуре» Наталье Васильевне власти дали только после того, как она обратилась в суд. Тем не менее, квартира эта, полученная после долгих мытарств по кабинетам, оказалась совсем не благоустроенной. Здесь пришлось не только белить, красить, но и менять окна, двери... И всё это – за свой счёт. Так что порадоваться своему новоселью женщине просто не хватило сил – все они ушли на беготню по городу в поисках добрых людей, согласных помочь с ремонтом. Поменять удалось только трубы и входную дверь. А вот ещё пример – из той же «серии». Наталья Васильевна хотела добавить к радиатору в комнате Владика пару дополнительных рёбер. Но техническое разрешение, необходимое для такого рода «усовершенствования» сети, ей получить не удалось. Теплоэнергетики сказали, что в её квартире батареи слишком старые и не выдержат подобной операции. И посоветовали установить новые калориферы. Но вот где денег взять на эту замену? В государственной казне финансы на это не предусмотрены. Ещё один штрих. За квартирой, которую местные власти выделили многодетной матери с больным ребёнком, числился коммунальный долг – пять тысяч рублей. Для Натальи Васильевны – сумма астрономическая. Из-за этого женщине тоже пришлось немало понервничать. Но повезло – долг удалось списать. Помогла в этом депутат Верховного Совета Галина Антюфеева. Но ей два года пришлось убеждать своих коллег-парламентариев в необходимости внести в закон соответствующие поправки. Данная статья появилась в рамке проэкта «Чимишлия-Рыбница: информационный мост” Программа ЕС -ПРООН «Поддержка мер по укреплению доверия" в рубрике “Истории успеха женщин”
Autor: Татьяна Обер Articol adaugat la data de 2014-02-11